17 August 1999 - O amintire de la Oglinzi.
Ploaia a udat nisipul din spatele casei.Am iesit desculta cu o lopatica in mana si cu bucurie stranie in suflet.Eram din nou copil.Un copil balai pe plajele intinse de la Mangalia care-si ingropa manutele in nisipul fierbinte incercand sa creeze forme ciudate, doar de el intelese.Dar soarele isi spuse cuvantul.Firicelele subtiri de nisip se scurgeau din pumnii lui micuti.Si cu cat strangea mai mult, cu atat mai mult pierdea.Doua lacrimi gemene inflorira atunci in ochii lui mari de culoarea maslinei si-ncepura a-i aluneca cu repeziciune pe obrajii arsi de prea mult soare.Soarele era acum la amiaza, trimitand in toate partile sageti de foc.Un soare puternic pe cer, un soare din ce in ce mai palid intr-un suflet de copil.Dar marea ii veni in ajutor.Nisipul fu imblanzit, fragmentele minuscule se unira, si acum copilul putea sa construiasca.
M-am asezat in genunchi in nisipul udat de ploaie din spatele casei.Am inceput sa sap iar apoi sa modelez materia "vie".Nu era deloc usor,particulele fine se desprindeau de teama sa nu-si piarda identitatea .Cate risipa!..Mai multa apa!am cerut atunci.Catalin, mai adu-mi apa, si el mi-a adus.Febra creatiei puse stapanire pe mine.Indepartam cu furie suvitele blonde ce-mi cadeau rebele inaintea ochilor umbrindu-mi vederea.Si formele incepura sa prinda contur.Sub ochii mei se nastea o noua existenta si o data cu ea, o noua speranta.
Acum nisipul statea si se privea uimit, nevenindu-i sa creada de ceea ce devenise.
Furtuna din adanc se potoli.Soarele incepu sa prinda din nou viata in suflet.Priveam zambind castelul de nisip ce se inalta inaintea mea.Eu il creasem dar acum nu-mi mai apartinea.Fusese al meu, il stapanisem cat il creasem.Acum era al tuturor si al lui insusi.Nu puteam decat sa-l privesc si sa ma bucur si sa-l admir de la distanta,sa nu-l stric! Si am plecat.
A doua zi am revenit.Plouase.Castelul nicaieri.Ploaia ma ajutase sa-l creez si tot ea l-a distrus. Nu plange copil balai!Nisipul e acolo! Te asteapta vrea o noua forma si tu esti singura lui speranta!
OM.
La prima vedere pare o simpla poveste despre o fata cu bucurie de copil ce creeaza un castel din nisip.Dar nu e o simpla poveste,nu poate fi! Ea aduna intelesuri mult mai adanci.Poate povestea creatorului care se zbuciuma pentru a-si vedea reusita opera dar odata terminata, simte ca rostul lui s-a incheiat.Nu-i mai apartine.Nu poate decat sa o admire.Ceea ce i-a apartinut cu adevarat a fost visul,dorinta.Odata incheiata munca, acestea dispar, telul a fost atins.Asa si o mama care poarta fatul 9 luni simte ca e al ei in totalitate, este parte din ea...dar odata nascut, copilul isi cere propria identitate, un alt Eu, un alt drum....Asa si in dragoste, castelul sunt iluziile si dorintele iar creatorul ramane doar cu amintirile.Castelul e firav,prima ploaie il poate distruge...nisipul insa, baza pe care s-a creat ramane..si castelul poate renaste atata timp cat exista creatorul.
My Blog /pages List
About Me
